Singura, pe patul serii privind in gol, cu lacrimi tacute ce-mi uda ochii tristi de lipsa ta….as vrea sa te privesc acum, sa te admir , sa ma umplu de tine, sa iti mangai chipul de inger si sa iti sarut fiecare parte ce alcatuieste perfectiuea ce o intruchipezi, sa plang apoi plecarea ta si sa ma sting usor in marea de durere ce imi cotropeste sufletul suferind! Te-am iubit prea mult….
Iubirea mea….
Cati oameni isi traiesc de fapt iubirea cu adevarat? Cati au curajul sa o marturiseasca ? Sau cati o confunda cu sentimentul de siguranta? Cati oameni au rostesc numele omului drag cu sufletul plin de emotie, cu lacrimi in ochi si cu inima tremurand? Cati oameni se ascund in spatele unui petec de hartie , considerand căsătoria un simplu mijloc de a trai legati de niste oameni pe care ulterior ajung sa ii vada ca pe niste straini ?! Ce se intampla cu oamenii care iubesc neconditionat si se multumesc doar cu gandul ca oamenii dragi sunt bine si fericiti chiar daca ei nu fac parte din viata acestora? Ce se intampla cu oamenii care sunt dispusi catre orice sacrificiu pentru oamenii pe care ii iubesc dar trec neobservati pe drumul vietii lor? Iubirea lor e judecata si sortita oricum suferintei.
Am cunoscut iubirea adevarata tarziu, dar m-a facut fericita chiar si prin neimplinirea ei. Am descoperit-o incet, m-a atins treptat, pe mine,un lastar firav, nesigur, ce tremura solitar in mijlocul multor furtuni si ape tulburi ale acestei vieti care l-au doborat de prea multe ori, insa de fiecare data Dumnezeu trimitea un inger de speranta sa il ridice si sa il intareasca, sa il pregateasca pentru uragane mult mai puternice. Apoi, m-a cuprins mai strans si m-a ridicat incet , de pe pamantul rece si mi-a indreptat fiecare ramura a fiintei mele cu ochii catre soare si am putut primi lumina sperantei, caldura sufleteasca si apa vietii ce mi-o picura la radacina plapanda, EL, ingerul meu cu chip de om ce mi-l trimisese Dumnezeu sa ma ridice din intunericul in care traiam.
La inceput l-am privit cu nesocotita indiferenta considerandu-l un om obisnuit, din milioanele de oameni care treceau nepasatori unii fata de altii, fiecare cu gandurile lor , intalnindu-se doar intr-un schimb de amabilitati protocolare, apoi intorcandu-se fiecare la viata lui.
Treptat, am inceput sa ii indragesc zambetul cald si frumos, sa ii caut cu privirea ochii luminosi si blanzi care ma linisteau pana in cele mai ascunse cotloane ale fiintei mele.
Ii simteam lipsa fara a constientiza . Incepusem sa il iubesc fara sa stiu. Treceau zilele peste mine si il simteam o parte din mine.
In ziua in care am aflat ca el apartine unui alt suflet , tristetea a luat locul celor mai dragi unde de speranta din inima mea. Atunci am stiut ca fericirea mea nu a fost decat un vis ce se spulbera inainte de a incepe.
Speranta….
De ce ai renuntat sa mai fii ce ai fost? Unde am gresit? Cand am crezut in tine? Cand m-am lasat purtata de tine? Cand am crezut ca lumea e sincera si cand am uitat si ca e rea si ca cel mai rau…si tu faci parte din ea.
Inca nadajduiesc ca va veni o zi in care vei intelege ca e nedrept si vei fi omul ce m-a renascut din cenusa trecutului si m-a ridicat din abisul nefericirii si al tristetii. Dar poate au fost si sunt ….doar vise!
Ziua ta….
As fi vrut sa fiu langa tine atunci cand Dumnezeu ti-a pus rasuflarea in sufletul frumos! As fi vrut sa il simt, sa ma satur de el atunci si acum si etern.
Unde ai fost cand viata mea a avut nevoie sa intre pe un drum frumos si linistit? De ce te-am cunoscut cand pana la tine erau deja cratere adanci, spini de netrecut si o granita de foc ce nu arde pentru mine?
Esti omul sufletului meu si linistea mea incepe si se termina cu tine. Dar ce folos? Eu nu ma pot bucura de tine. Eu nu te pot atinge. Eu nu te pot rasfata . Eu nu te pot alinta. Eu pot doar sa te privesc si uneori nici asta nu pot.
Te zaresc departe, in gandul meu si te apropii incet, in sufletul meu si ramai acolo. Mereu. Si eu ma sting incet de dorul tau , ma pierd in risipa gandurilor si prezentul rece ma izbeste profund. Si raman, asteptatand nimic….
Prima zi….
Cat de mult te-am asteptat sa ma ajuti sa traiesc? De cat timp mai era nevoie sa treaca sa vii sa ma salvezi? Te-ai gandit ca poate asta face parte din menirea vietii tale? Sa ajuti un om sa mai fie viu?
Partea ciudata a vietii nu vine acum ci atunci cand nu vei mai fi langa mine. Nu am putere sa mai infrunt nimic….toate s-au stins….dar toate sunt trecatoare….si viata la fel.
Inceputuri…
Loc de refugiu.... 